
Blacky & Daisy
Daisy m-a învăţat să iubesc necondiţionat. M-a învăţat să iert. M-a învăţat să fiu generoasă, să le arăt celor din jur cât îi iubesc, să îi accept pe ceilalţi aşa cum sunt, să fiu eu, fără măşti, fără fiţe, fără pretenţii. Mi-a arătat cât de frumoasă este inima de câine. Daisy a fost prietena mea, fata mea, sora mea dar, mai presus de toate, a fost câinele meu.
A vrut, probabil, să rămână alături de noi pentru totdeauna… A plecat, totuşi, de lângă noi în ziua în care am împlinit un an de la căsătorie şi 14 ani de când ne cunoaştem… Aşa va fi alături de noi mereu…
“M-a turburat întotdeauna, ca unul din mistere, putinta ca e câinele prezent în viata noastra. Fara om si fara câine, câinele si omul ar fi niste pribegi. Pentru moralul omului, prietenul lui de la use si din odaie, e o mângâiere, un sprijin, un aliat, zadarnic asteptat dintre semenii perversi, uneltitori, veninosi, tradatori. Câinele e permanent cu tine, lânga tine, pâna la moarte, singurul tovaras care moare odata cu tine, culcat pe mormântul tau.
Te uiti în ochii lui: te întelege si tu nu cauti sa-l întelegi. Inima lui ti-e daruita fara conditii si peste împrejurari: câinele-i o prelungire a fiintei tale sufletesti – si tu îl chinuiesti, îl bati, îl prinzi cu latul si-l ucizi.
Primarii… îi stârpesc cu otrava, stapânii îi gonesc, se ridica impozite pe câini, oamenii stiintifici si docenti vor sa-ti ia catelul din brate si câinele din lant ca sa te ocroteasca de o prostie din capul lor sterp. S-a nascocit, pentru flatarea simtului de conservare a omului de prisos, primejdia turbarii, principiu municipal, aproape dogma de Stat.
De ce e câinele impur chiar pentru Charles Baudelaire, unul din cei mai impuri dintre oameni? Nu pute omul? Nu-i pute gura, stomacul, intestinul? Picioarele nu-i put? Si ce constiinta poate fi mai spurcata decât a omului, degradat si infect cu atât mai mult cu cît se înalta mai sus, ministru, presedinte, barbat de stat, potentat si javra, si cu cît îsi stropeste stârvul îmbaiat, cu parfumele filosofilor si vaporii distilati ai violetei.
Da laba-ncoa, Grivei, voiniceste: laba ta ma cinsteste.” – Tudor Arghezi
“Cata vreme trebuia sa dureze tovarasia dintre un om in toata firea si un catel bolnav? Cand ma departam intr-o alta odaie, gemetele lui se inmulteau si tanguirea cutului nostru se facea stridenta: bolnavul se vedea singur si simtea ca moartea se va folosi de lipsa prietenului ca sa-l rapeasca.
Intr-a saptea noapte de veghe, simptomele pareau ca cedeaza. O liniste noua alterna cu crizele, aproape invinse… Am plecat sa ma odihnesc aiurea, pe o canapea… …
Totusi pana sa ma culc, ma indrept, in varful picioarelor catre odaia bolnavului meu. Ma opresc si-mi pun urechea langa cheie. Deschid incet si intru. Cucu se uita la mine, insa nemiscat. Nu vreau sa cred. Ii asez mana pe frunte. Cucu murise. Si ca sa stiu ca ultimul lui gand a fost tot pentru mine, el a murit cu ochii deschisi, intorsi catre use, prin care astepta, in clipa mortii, sa ma vada intrand.
N-as putea sa scriu ce am simtit…” – Tudor Arghezi, La moartea lui Cucu
Nici eu nu mai pot să scriu nimic… Decât că Daisy nu a suferit şi a murit lângă noi… Dar ne-a lăsat o bucăţică din ea… O bucăţică în faţa căreia nu mai pot să spun “Daisy” pentru că-şi ciuleşte urechile, o bucăţică în ochii căreia nu pot să mă uit atunci când plâng, o bucăţică pe care nu o pot convinge să nu mai caute prin casă, căci nu va găsi ceea ce caută, o bucăţică ce nu înţelege ce s-a întâmplat cu mama ei…
Îmi aduc aminte de privirea lor de acum un an, când m-am întors acasă, în rochia de mireasă… Mă priveau aşa cum privesc copiii zânele la teatru… S-au apropiat de mine cu grijă şi mirare, să nu strice ceva… Poate că în ochii lor am fost o zână în seara aceea… Dar, din nefericire, o zână fără puteri…
O să-mi fie dor de tine, Daisy! De fapt… mi-e dor de tine… deja…