Neglijenţă

Despre munca, Despre muzică

Da, mi-am neglijat blogul, mi-am neglijat cititorii, am neglijat cam tot în ultima vreme. M-am concentrat asupra muncii. Poate o fi bine, poate o fi rău, dar aşa sunt eu, pun suflet în tot ceea ce fac.

Şi acum aş putea să vă spun că mă doare sufletul. Pentru că nu-mi place ceea ce se întâmplă. Pentru că, cu mici excepţii, nu văd altceva la muncă decât 12 oameni care se luptă care mai de care să iasă în faţă, să se facă remarcat, când, de fapt, întreaga echipă ar trebui să se facă remarcată. Ar trebui să ne ajutăm între noi, ar trebui să ne intereseze şi soarta celorlalţi dar, majoritatea, nu-şi văd decât propriul lor interes, iar unicul lor scop nu este altul decât să-şi termine treaba, cât mai repede posibil. Ni s-a spus de la început că suntem o echipă, ca trebuie să ne comportăm ca o echipă, că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii pentru a îndeplini obiectivele echipei. Nu ştiu cine a ascultat sau a înţeles aceste lucruri. Unii nu ştiu decât să dea din gură, alţii nu ştiu decât să ridice diverse pretenţii mai mult sau mai puţin cuvenite, alţii se bat cu pumnul în piept că ajută echipa dar de fapt nu mişcă un deget. Nu suntem o echipă şi nu cred că vom fi vreodată. Şi de chestia asta m-am convins când am văzut că până şi echipa managerială a început să-şi dea cu stângul în dreptul, stabilind bonusuri bazate pe performanţa individuală. Asta aşteptau toţi. Să se arunce momeala în cuşca leilor pentru ca măcar să ştie exact pentru ce luptă. Săptămâna trecută managerul nostru, un tip extrem de simpatic, de care cred că ne-am ataşat toţi, ne-a anunţat că în două săptămâni va pleca. M-am întrebat atunci de ce ne spune asta? Oare nu cumva era un test? Oare nu cumva se aştepta să spunem că toţi că vom face tot posibilul să îndeplinim obiectivul echipei pentru ca el să nu-şi mai bată capul cu observaţii, scuze şi şedinţe inutile? Oare nu aşa ar fi reacţionat o echipă normală, o echipă unită? Oare nu era normal ca o echipă mulţumită de managerul pe care îl are să reacţioneze aşa? Ei bine, nu această echipă. Fiecare a început cu scuzele lui, cu observaţiile lui, cu motivaţiile lui. Aşa că, din punctul ăsta de vedere sunt total dezamăgită.

M-am gândit că o echipă e asemenea unei trupe. Sau o trupă e asemenea unei echipe. Trebuie să-i cunoşti pe cei de lângă tine, trebuie să-i respecţi, să le asculţi opiniile. Dar trebuie şi ca la un moment dat toţi membrii trupei să gândească la fel, să fie pe aceeaşi lungime de undă, să fie uniţi. Orice disensiuni între membrii trupei se simt. Au un efect imediat sau întârziat, dar au anumit efect. Care nu ajută trupa deloc. Iar eu acum mă simt ca în Spice Girls (parcă fetele astea s-au despărţit, nu? – poate mă ajută cineva cu un exemplu mai bun…😀 ) înainte de a se despărţi. Sper că se mai poate face ceva, sper că până la urmă ne vom trezi.

În rest, toate bune şi frumoase la muncă…

Şi o dedicaţie specială pentru toţi colegii mei de la muncă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s