La Lido

Despre orice altceva

Am fost vineri la o petrecere… La Lido… Nu am de gând să vă spun ce s-a sărbătorit acolo sau cât de bine m-am simţit sau ce-am mâncat sau ce-am băut…😛 Vreau doar să scriu despre un sentiment… legat de Lido.

În primul rând, Lido nu mai e ce-a fost. A fost prima oară când am fost la Lido, dar ştiam o grămadă de poveşti despre locul acesta cu parfum interbelic. Îl ştiam, din vedere, din prima mea vacanţă petrecută în Bucureşti, cândva prin anii optzeci. Mă aşteptam să păstreze un parfum de vechi, o atmosferă distinsă şi elegantă în… dulcele stil interbelic când Lido îşi trăia anii de glorie. Acum e ceva obişnuit. Un restaurant obişnuit al unui hotel obişnuit. Nimic care să-ţi aducă aminte de ce a fost odată. Doar câteva poze pe pereţi.

Exceptând petrecerea, care aş fost super (Cip, să ştii că aş fi vrut şi eu să dansez un pic…😛 ), am plecat cu un gust amar pe străduţele din Centrul Vechi, către Lucky 13. Din nou acelaşi gust amar. S-ar putea face atâtea lucruri în zona aceea. S-ar putea transpune din nou atmosfera din anii aceea când Bucureştiul nu ştia nimic de comunism. Mi-am petrecut anii de facultate pe străduţele acelea şi le-am îndrăgit de la prima vedere. Exista atunci şi un festival… D’ale Bucureştilor. Care ţinea cam o săptămână. O săptămână în care era mai mare plăcerea să mă duc la facultate.🙂 Parcă intrai în altă lume. Dar… s-a terminat. Ne modernizăm cu toţii. Clădirile de sticlă se ridică din pământ cât ai clipi din ochi, înalte până la cer, umbrind ce-a fost odată, umbrind ce-i vechi, furând câteodată istoria sau, de ce nu, chiar şi amintirile noastre. Şi legat de amintiri, şi de Lido… Sora bunicului meu a stat undeva în spatele hotelului Lido, pe una din străduţe. Acolo am petrecut eu prima mea vară în Bucureşti. Ea, împreună cu soţul, au fost mutaţi la bloc, pe undeva prin Aviaţiei. Dar eu am păstrat mereu, într-un colţ al amintirilor mele, clădirea în care au stat. Veche, frumoasă, rezistentă, cu nişte mici gemuleţe rotunde pe acoperiş… Am încercat mereu să o mai zăresc măcar o dată. Dar nu am reuşit. Poate a fost dărâmată, poate a fost transformată, poate nu mai ştiu eu exact unde e… Şi nici nu vreau să întreb, pentru a nu răscoli alte amintiri, care nu-s ale mele, dar pot fi dureroase. Mai caut…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s