Întâlnirea cu Occidentul

CapsulaTimpului

Mi se pare firesc ca prima însemnare a mea din Capsula Timpului să fie despre Europa.

Şi pentru că am fost o norocoasă din acest punct de vedere, am să fac un exerciţiu de aducere-aminte şi am să vă povestesc despre prima mea întâlnire cu Europa Occidentală.

În vara anului 1990 eu, fratele meu şi mama ne-am urcat într-un tren şi ne-am început aventura. Mergeam în vizită la o mătuşă, în Germania (fostă de Vest, deci depăşeam graniţele comuniste😉 ). Într-un orăşel insignifiant pentru mine (îl căutasem pe hartă şi părea cam mic…😀 ), pe malul Ruhr-ului, un oraş industrial. În Essen.

Aventura a început la Leipzig, unde a trebuit să schimbăm trenul. O primă surpriză pentru mine a fost să constat că engleza nu era chiar atât de internaţională precum credeam eu… În gara din Leipzig am vrut să-mi cumpăr o revistă. O revistă de a cărei copertă îmi aduc aminte şi acum (doi cai, unul alb şi unul maro, cu un cer infinit de albastru deasupra lor şi o iarbă incredibil de verde la picioare). După ce m-am ciondănit cu vânzătoarea, eu în engleză, ea în germană, am obţinut într-un final revista.

Înapoi în tren. Prima oară când am făcut un comentariu: “Mami, eşti sigură că ne-am urcat la clasa a II-a?”. Era incredibil acel vagon. Mochetă pe jos, scaune cu huse, curate, primitoare, total diferite de vagoanele CFR-ului de la acea vreme din România.

Ajungem. Mătuşa ne aşteaptă la gară. Plecăm către casă. Aici intervine surprinderea mea. Surprinderea mea de acum că atunci nu am reacţionat în nici un fel văzând atâtea lucruri diferite. Ori eram prea uimită pentru a mai comenta ceva, ori chiar mă aşteptam ca Germania să fie altceva… şi-atunci n-aveam de ce să mă mai mir. Văzusem poze de-acolo, le mâncam ciocolata, dulciurile, salamul (uneori fabricat în România) şi caşcavalul Gouda. Oricum, în drumul spre casa mătuşii am constatat cu surprindere că Essen-ul nu-i chiar un orăşel mic şi insignifiant cum “îl citisem” eu pe hartă… Mă uitam din maşină la clădirile acelea minunate, aliniate, parcă toate la fel, dar totuşi diferite, desprinse parcă dintr-un basm. Mai târziu, când am făcut o plimbare în centrul comercial, am rămas chiar fermecată. Clădiri vechi, foarte bine conservate, cu tot felul de magazine, prăvălii, restaurante, centre comerciale, farmacii, totul în centrul oraşului, într-o zonă exclusiv pietonală.

În sfârşit, ajungem. Ne instalăm în camera de oaspeţi şi iar rămân uimită de patul care “iese” dintr-un şifonier… Piesa asta de mobilier mi-a rămas în cap foarte mult timp, gândindu-mă atât la funcţionalitatea ai cât şi la spaţiul ce se economiseşte cu aşa ceva. Ne odihnim puţin şi coborâm… Ah, ce sete-mi e! Deodată, aud în spatele meu: “Fără apă de la chiuvetă! E apă, în frigider sau, dacă se termină, jos în pivniţă.”. Am băut apă minerală, plată… aproape o săptămână, până când am cedat… şi-am băut apă de la chiuvetă. Pentru că mi-era prea sete… Pentru că mi-era dor…

O nouă uimire de care am avut parte a fost momentul când m-am oferit să fac o excursie la “chioşcul” de alături să cumpăr chiflele pentru micul dejun. Mătuşa mea a scris un bilet, mi-a dat banii potriviţi şi mi-a arătat chioşcul. Am ieşit, am ajuns la chioşc… Am primit o pungă de hârtie, plină cu chifle calde, proaspete, crocante, ce răspândeau un miros ameţitor… M-am îmbătat de la mirosul acela. Miros de pâine proaspătă. Am fost uimită să descopăr că magazinaşul în care intrasem avea în spate o făbricuţă de pâine şi-aici puteai găsi câteva sortimente de pâine, chifle, prăjituri de casă, cornuri şi alte minunăţii dulci.

Apoi, m-au uimit pe rând: dulciurile din bomboniera cea mare din sufragerie… (dulciuri ce păreau a nu se termina vreodată), cele două lăzi de bere pentru copii din pivniţă (yummy…😀 ), cumpărăturile la hypermarket (ca în filmele americane ce aveam să le văd mult mai târziu, cărate de la magazin la maşină şi apoi în casă, în pungi de hârtie)…

Excursia la hypermarket a fost oricum memorabilă. În primul rând din cauza frăţiorului meu… Doi copii ce pot învăţa în primul rând într-o ţară străină? Înjurături, normal. Şi înjurătura noastră preferată a devenit în scurt timp “Scheiße!”. În timp ce ne învârteam pe lângă nişte coşuri imense, unele pline cu blugi, altele cu tricouri, altele cu lenjerie, în jurul fratelui meu se strânseseră vreo 2-3 vânzătoare care-i tot arătau diverse modele de blugi. Iar el se uita, zâmbea, după care spunea “Scheiße!”. Mă gândeam atunci că probabil vânzătoarele l-au crezut vreun copil de bani gata, răsfăţat şi nesuferit şi vroiau să-i facă pe plac. Oricum întâmplarea asta a rămas în mintea noastră, mai ales pentru că învăţasem această înjurătură de la… un papagal… De la un papagal mare, alb, care avea o colivie cât mine de mare. Un papagal care nu ştia altceva decât numele stăpânilor şi înjurături. Dar preferata lui era şi a noastră… “Scheiße!”. Aici, la stăpânii papagalului am mâncat pentru prima dată în viaţă tzatzichi. De fapt m-am îndrăgostit de această salată grecească în Germania… şi de-atunci o pregătesc în fiecare vară.

La hypermarket, copilul din mine a rămas fără glas când a văzut că poţi cumpăra carnea tăiată felii pentru grătar, vinetele gata coapte şi curăţate, cartofii curăţaţi şi tăiaţi, gata pentru prăjit. Am rămas mută de uimire când am văzut cum feliau caşcavalul şi salamul pentru sandvişuri. Am cumpărat portocale, mandarine şi banane… şi nici măcar nu era Crăciun! M-am mirat când am văzut cum cumpărau baxuri întregi de apă şi lăzi de bere.

Dar surpriza şi uimirea cea mare avea să vină undeva, aproape de sfârşitul vacanţei… Un parc de distracţii. Un parc de distracţii care mi-a sucit minţile definitiv, m-a făcut să-i duc dorul atâţia ani pentru că încă nu am găsit unul la fel. Plimbări cu montagne rousse-ul pe muntele Roushmore, plimbări cu trenuleţul printre cele mai cunoscute scene din filmele americane de succes la vremea aceea, un musical cu păpuşi Mupetts… Dar ceea ce mi-a rămas pentru totdeauna în suflet a fost un montagne rousse ce nu era în aer liber ci într-o hală imensă. Imediat ce trenuleţul pornea, luminile se stingeau şi rămâneai undeva, suspendat în cer, printre stele. La un moment dat trenuleţul se oprea şi câţiva luptători stelari îşi făceau datoria, apărând Pământul de forţele răului (e posibil ca scena să fi fost din “Războiul Stelelor” dar nu sunt foarte sigură). Apoi urma o coborâre care te lăsa fără suflare… Şi totul la lumina stelelor artificiale… N-aş mai fi plecat de-acolo. De altfel, mult timp după aceea, când mă mai certam cu mama sau cu fratele meu, spuneam, plină de nostalgie: “Mai bine mă pierdeam în parcul acela de distracţii şi rămâneam acolo pentru totdeauna!”.

Şi totuşi, chiar dacă nu eram decât o fetiţă de 14 ani, excursia asta mi-a lăsat şi un gust amar. M-a întristat nepăsarea şi răceala nemţilor. Într-una din zile am avut parte de un spectacol mai puţin plăcut ce a avut loc vizavi de casa mătuşii mele, unde se aflau un fel de cămine pentru refugiaţii turci, iranieni… nu reţin exact naţionalitatea lor… Făceau un grătar afară, în curte, când, la un moment dat, unul din bărbaţii din preajma grătarului ia un topor şi se repede asupra unei femei (soţia sa, am presupus atunci). Restul femeilor au început să ţipe dar totuşi, bărbatul şi-a luat nevasta la şuturi, la pumni, şi nu a lăsat-o până nu a văzut că e plină de sânge şi că aproape nu mai mişcă. Noi, îngroziţi, i-am spus mătuşii să sune la poliţie, să-i oprească. Ea, impasibilă, ne-a spus că nu e treaba ei şi că nu o priveşte ce fac ei acolo. I-am sugerat măcar la salvare să sune, dar nimic. O dovadă că, după mult timp sângele se face şi apă, totuşi. Vă vine să credeţi sau nu, nimeni nu a sunat la poliţie. Nu s-a prezentat nici un echipaj acolo s-o apere pe femeie, să-l ia la întrebări pe bărbat, nici măcar o ambulanţă nu a fost chemată… Noi am fost şocaţi. Ceea ce se desfăşura sub ochii noştri nu părea ceva normal pentru o astfel de lume, atât de diferită de cea în care trăiam noi. O lume care, în mare, ne gândeam noi, părea mai bună decât a noastră. O lume care ştiu că nu se limita numai la bogăţia din hypermarket, la farmecul parcurilor de distracţie, la mulţimea revistelor din chioşcurile de ziare, la chiflele calde din fiecare dimineaţă, la trenurile curate şi elegante sau la paturile ciudate ce ieşeau din şifonier… dar totuşi o lume frumoasă în ochii unor copii… Dar oamenii… Oamenii mi-au lăsat un gust amar…

Un gând despre &8222;Întâlnirea cu Occidentul&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s