Caut o companie care are nevoie de mine!!!

Despre animale, Despre filme, Despre munca, Despre orice altceva

BlackyAm luat o pauză. Mi-am luat concediu şi am stat acasă… făcând mai nimic… Şi stând eu aşa şi făcând mai nimic… mi-am amintit că…😳 pe 28 septembrie a fost ziua celei mici… „Blacky, nu-i aşa că nu te-ai supărat pe noi pentru că am uitat de ziua ta?”. Şi cu sentimentul ăsta de vinovăţie a trebuit să o privesc în ochi toată ziua de vineri…😦 Mă revanşez eu mâine… Mă gândesc să-i mai cumpăr o jucărie… de fapt va trebui să cumpăr două, căci n-o pot oropsi pe cea mare, pe Daisy, doar pentru că nu a fost şi ziua ei. ŞiBlacky în parc oricum, e meritul lui Daisy că o am şi pe Blacky…😉 numai să nu mă vadă Cip… căci iar îmi va aduce aminte câte jucării au şi cum Daisy va încerca să le strice…

Am stat acasă vineri… şi am aşteptat să mă sune cineva… Nu oricine…🙂 Am început săptămâna trecută un „job hunting” în toată puterea cuvântului şi aşteptam să mă sune cineva… Am aplicat, cred, la vreo 35 de joburi… Dacă vor suna toţi în acelaşi timp… sigur va trebui să-mi iau iar concediu…

Nici vineri şi nici ieri nu am mai dat atenţie internetului… Am văzut vreo 2 filme lacrimogene pe HBO, unul… „paranormal” la PROTV şi… m-am găsit acum, în creierii nopţii să văd ce mai e nou, ca să am de ce să mă iau cu mâinile de cap…

Aflu la o revistă a presei făcută cu ochii pe jumătate închişi că „Oamenii de ştiinta au reuşit să teleporteze obiecte” şi că „Romtelecom îşi face televiziune„… Oau…

Apoi, nu ştiu ce mă apucă şi intru pe bloguri… Asta ca să se ducă pe apa sâmbetei toată relaxarea mea de weekend prelungit…

Şi începe Eduard, apoi ajung aici şi aici!!! Şi mă apucă iar durerea de cap… Pentru o companie e simplu… Îşi prezintă cerinţele, descrierea postului şi… oferta, care e lapidară sau, de cele mai mult ori, inexistentă (în anunţul de angajare). Şi urmează interviul… ca un blind date… Pentru că dacă nu cunoşti pe nimeni acolo… nu ştii nimic… Nu ştii cât de mulţumiţi sunt angajaţii acolo, nu ştii ce atmosferă e acolo, nu ştii în ce te bagi… E o loterie… Poate fi mai bine decât la ultimul (actualul) job sau poate fi mai rău… Poate că uşile ţi se vor deschide larg atunci când vei spune că peste 5 ani te vezi conducând cutare departament al companiei sau poate ţi se vor trânti în nas, pentru că postul ăla e rezervat, iar tu nu trebuie să visezi la el… Apoi, poţi avea surprize… Te trezeşti că aplici pentru nu ştiu ce post… să zicem în Departamentul IT, iar la interviu ţi se spune senin că… vreo câteva luni ai să ţii şi locul secretarei, să zicem, care e în concediu postnatal… Mai sunt companiile care, cu toate că văd că există un salariu minim cerut de candidat, şi sunt perfect conştienţi că nu-l pot oferi, te cheamă, în cel mai nefericit caz în afara Bucureştiului, îţi dau vreo 2 teste şi apoi îţi spun că nu-ţi pot da decât jumătate din cât ai cerut tu… Pentru început! M-am săturat de acest… „pentru început”. Cât durează exact acest „pentru început”? Pentru unii 3, pentru alţii 6 luni, pentru alţii… până când îţi iei inima în dinţi şi-i tragi de mânecă…

S-a întâmplat ceva… Am aplicat în primăvară pentru un post… Am fost la două interviuri, totul a decurs bine, dar am rămas fără nici un răspuns… Acum, când m-a apucat iar nebunia, dau iar peste aceeaşi companie, cu acelaşi post scos la… „mezat”. Am aplicat… din nou… Care sunt şansele să fiu chemată din nou la un interviu? ZERO… De ce? Simplu… Pentru că dacă eu voi fi angajată şi voi rămâne acolo, mai mult decât cel care tocmai îşi dă demisia (sau care a fost dat afară), directorul de resurse umane se va simţi un pic aiurea pentru că nu m-a angajat prima oară… Sau, dacă, prin absurd voi fi chemată, mă întreb cât de bine îi va cădea, aceluiaşi om, întrebarea „Dar cel pe care l-aţi angajat în primăvară ce-a păţit, de ce a plecat?”.

Şi-atunci, ca totul să fie mai simplu, eu cred că cel care trebuie să facă primul pas e cel ce vrea să se angajeze… Să posteze un anunţ şi să aştepte… Un anunţ ca cel de mai jos, care e foarte serios, pe bune!

CAUT…

O companie care să ştie să spună „Mulţumesc” angajaţilor săi, care să participe activ la perfecţionarea angajaţilor, oferindu-le cursuri şi training-uri, care să îşi preţuiască angajaţii şi să le respecte viaţa personală.

O companie în care să rămân, în care munca mea să fie apreciată, o companie care-mi poate oferi şansa ca, peste 5 ani, să conduc o echipă, să instruiesc o mână de oameni, să le arăt că succesul ţi-l construieşti singur, prin muncă serioasă, nu vine nimeni să ţi-l ofere pe tavă.

O companie în care să existe comunicare, colaborare şi respect pentru munca fiecăruia. O companie în care să existe OAMENI!

Un job cu multă libertate de mişcare, un job dinamic, alert. Îmi doresc un job care să profite atât de capacităţile mele de analiză, cât şi de capacităţile mele creative. Nu vreau să devin o legumă care-şi face treaba mecanic, din obişnuinţă!

Orice companie care îmi poate oferi aşa ceva (+un salariu decent), e rugată să lase un comentariu cu adresa de e-mail. Mulţumesc!

12 gânduri despre &8222;Caut o companie care are nevoie de mine!!!&8221;

  1. Ok, hai sa stam de vorba…🙂 Pina una-alta, uita-te putin pe blogul meu si gandeste-te daca ai vrea sa lucrezi pentru o companie condusa de un om care scrie in felul ala, despre lucrurile alea. Apoi, daca ti se pare ok, da-mi un mail la dragos at mirabilis punct ro sa stabilim o intalnire…

  2. Ok, se pare ca am cam agitat spiritele pe aici…🙂
    Nu vreau sa fiu redundanta, dar am sa public si aici un comentariu pe care l-am lasat la Lucian. Pentru companiile (si nu numai…) interesate si bulversate de posturile mele furioase la adresa jobului / colegilor / sefului actual.

    In primul rand, nu vreau sa ma apar, pentru ca nu am de ce. Poate in nebuniile mele de moment am reusit sa fiu confuza pentru cei care nu ma cunosc si care nu cunosc situatia de la locul actual de munca.
    Sa incep cu ce ma doare cel mai tare… Este vorba de atitudinea mea fata de munca… In postul „Si pentru ce?” vorbeam despre atitudinea fata de munca a unei colege… Nu era atitudinea mea, ci a ei… Asa s-a comportat timp de trei ani, asa se va comporta si de acum inainte. Nu vreau acum sa ma laud sau sa arat ce buna sunt eu… Dar eu nu pot sa ma comport astfel. Asa cum eu astept de la un angajator un salariu (sau o crestere), asa si angajatorul se asteapta ca eu sa-mi duc sarcinile la indeplinire cu succes. Nu vociferez atunci cand primesc sarcini noi (e cel mai bun prilej de a iesi din rutina), stau peste program atunci cand e nevoie, chiar daca orele suplimentare nu se platesc. Am ramas 4 ani in compania asta pentru ca am simtit ca intr-adevar conteaza si e important ceea ce fac. In toti acesti 4 ani nu consider ca am pierdut timpul pentru ca am invatat. Am invatat singura o gramada de lucruri noi care, poate, imi vor fi de folos.
    Da, salariul mi s-a marit cu 320% in decurs de 4 ani. Am plecat de la 5 milioane si am ajuns la 16, in curand 17, daca mai apuc cresterea de 900.000 de lei, de la care au pornit toti dracii si toate frustrarile. In… noiembrie 2004 seful meu a facut ultima cerere de marire de salariu… Si a fost aprobata de catre cei de afara in… septembrie 2005. Ei, cei de afara, judeca cresterile salariale in functie de studiul de la PWC, pe industria si pe functiile noastre. Problema apare tocmai aici. Pentru ca restul companiilor din acelasi sector au zeci sau sute de angajati. Poate ca ce fac eu aici, e facut la o alta companie de 2 sau 3 oameni. Compania in care lucrez eu nu e mare… Chiar daca e o multinationala. Sunt 10 agenti raspanditi prin tara si 8 oameni la sediu. Nu cred ca am spus vreodata ca nu vreau sa lucrez intr-o companie mica. Ce nu vreau eu e o companie in care seful sa fie frate cu contabilul, cumnat cu secretara, var cu asistentul si… hop si eu…
    Intr-adevar, nu stiu cu ce sa mananca functia de Sales Support Manager. Cred ca ceea ce fac eu nu are nici in clin nici in maneca cu functia asta. Dar daca tot am primit-o, trebuie sa fac parada de ea, nu? (asta a fost o gluma, ca sa ma mai calmez putin…🙂 ). Ce fac eu… In primul rand administrez un sistem automat de vanzari. Din baza de date a acestui sistem fac diverse rapoarte si analize, zilnice, saptamanale, lunare. Coordonez si supervizez activitatea agentilor de vanzari, le setez palm-urile si telefoanele. La sfarsitul fiecarui an pregatesc prezentarea anuala a activitatii firmei noastre, cat si a firmei-surori din Bulgaria, pentru compania-mama. Ma ocup de import si de export si de coordonarea activitatii firmei din Bulgaria. Mai editez din cand in cand in Corel ambalajele produselor (traducerea in romana). Din cand in cand ma mai ocup de organizarea unor evenimente si… surpriza… din cand in cand mai sortez si CV-uri si asist la interviuri.
    Asa ca stiu foarte bine ambele tabere… si angajatorul care minte cu nerusinare spunand ca exista sanse de promovare, ca peste trei luni se mareste salariul… si candidatul care vine cu tupeu si cere 1.000 de euro pentru un post de… secretara!!!
    Eu, sincera sa fiu nu vreau nici mai mult nici mai putin decat merit. Dar pentru inceput trebuie sa ma raportez la nevoile mele stricte. Nu am spus ca nevoile mele stricte ma duc la 1.000 de euro pe luna sau ca vreau abonament la clinica medicala si la stomatolog, abonament la sala de forta, prima de Paste si de Craciun sau actiuni la firma. Pentru inceput…😀 nu as vrea un salariu mai mare decat cel pe care il am acum.
    Si ca sa inchei apoteotic, te-as ruga sa citesti si postul in care povestesc cum seful meu s-a apucat sa extermine pisicile vecinilor din bloc. Asta ca sa nu zici ca sunt eu nebuna…😉 Am reusit sa aflu, intr-un final, ca e vorba de vreo 5-6 pisici pe care le-a abandonat pe un camp.
    A, si o ultima clarificare… Nu sunt la munca… Sunt acasa. Initial mi-am luat concediu joi, vineri si luni. Dar joi am simtit ca e de datoria mea sa trec putin pe la munca, pentru ca mai erau ceva lucruri de clarificat legate de un import si de organizarea unui eveniment. Asa ca, iar te contrazic. Chiar imi pasa de jobul meu.

  3. Tu poti sa iti doresti…chiar mult si bine…nu spun ca nu exista asa ceva, insa problema este ca la noi se poarta mentalitatea :”Lasa ca merge si asa!” de ambele parti.

  4. Foarte tare nu ma intereseaza… Normal, nu vreau sa fac voluntariat, totusi.
    Pentru mine, ca pentru oricine, inseamna un salariu din care sa-mi pot plati ratele la banca, intretinerea la bloc iarna, mobilul, sa mai si mananc cate ceva si… sa-mi permit cateva carti si cateva concerte o data la doua luni. Nu mai am varsta la care sa pot accepta 8 milioane de lei pe luna doar pentru ca mi-am gasit jobul de vis, cu toate ca, daca ma gandesc mai bine, as fi in stare sa fac si pasul asta.
    Ce stiu sa fac… Acum n-am sa ma apuc sa-mi insir calitatile (si defectele), experienta si proiectele la care am participat. Ca sa raspund totusi, la intrebarea ta, iti spun ceea ce nu sunt🙂 : nu sunt programator, nu sunt jurnalist, nu lucrez in publicitate, nu sunt contabil… De fapt, pentru ca oricum am mai spus asta intr-un post, in momentul de fata am functia de Sales Support Manager.

  5. Am ajuns la postul asta de la raduionescu.ro. Interesant. E o singura greseala de conceptie in anunt: ar fi bine sa scrii „+un salariu decent” la fel de mare cum ai scris si celelalte cerinte, altfel, orice patron o sa inteleaga ca nu te intereseaza foarte tare aspectul… Si de fapt, te intereseaza foarte tare, nu-i asa?

    Ar mai fi si doua intrebari:
    – ce inseamna pentru tine salariu decent?
    – ce stii sa faci pentru salariul ala?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s