Petiţie

Am doi câini. Trăiesc lângă mine de ani buni. Am învăţat multe de la ele. Şi eu cred că am reuşit să le învăţ câte ceva . Cea mică e lângă mine de când s-a născut. Este mai cuminte decât Daisy, mai ascultătoare şi mai tandră. Daisy, cu toate că are o vârstă rezonabilă, 11 ani, e jucăuşă şi năzdrăvană. Din cauza acestei reputaţii, iese mai mereu ţap ispăşitor… Nu aş putea să le fac ceva rău. Nu pot concepe aşa ceva… Nu aş putea să le chinui. Nu înţeleg cum pot exista oameni ce pot privi în ochii nevinovaţi ai animalelor pentru ca mai apoi să-şi verse asupra lor frustările unei vieţi mărunte şi idioate. Nu înţeleg cum poţi da foc unei pisici, nu înţeleg cum poţi omorî un câine, nu înţeleg cum poţi curma viaţa unui mânz… Mă depăşesc aceste comportamente. Sunt undeva dincolo de puterea mea de înţelegere. Mi se pare de ajuns că ne omorîm între noi, pentru o bucată de pământ, pentru o femeie sau un bărbat, din gelozie sau… Dar ce furie, ce supărare te poate orbi într-atât încît să nu poţi vedea mirarea şi teama şi spaima din ochii animalului pe care-l chinui? Am scris de curând despre un film care m-a impresionat… “Minus 25° C” (“Eight Below“). Mă întreb dacă descreieraţii care au comis ororile despre care s-a vorbit atâta la ştiri ar înţelege ceva. Dar nu cred. Sunt lipsiţi de speranţă şi ar trebui închişi… pe viaţă…

http://www.thepetitionsite.com/takeaction/107215425

http://www.protv.ro/petitie.php

Nokia E61

Well, primul experiment. Primul post scris pe noul meu telefon E61. E un pic ciudat sa scriu un post in metrou. Eu, care ieri declaram ca, atunci cand scriu pe blog prefer sa fiu singura in camera. Dar iata ca undeva, intr-un colt al vagonului sta o duduie care butoneaza de zor un telefon mult prea grosolan pentru mainile ei delicate… M-am speriat putin. Am apasat aiurea pe un buton si nu mai stiam cum sa revin in document. Acum mi s-a aprins tastatura. Oare ma suna cineva?

E cald. Extrem de cald. Si cred ca am racit.

Am impresia ca cineva ma spioneaza. Sau… Nu stiu… Poate doar se intreaba ce tot butonez la telefon.

E bine ca nu e inghesuiala. Dar metroul a ajuns deja la Unirea si aici, de obicei, e un haos total.

Am avut noroc. In continuare, ferita de priviri indiscrete, butonez de zor… O tipa ciudata o imita pe doamna cu voce suava care anunta inchiderea usilor. A gresit statia urmatoare. Tipa. Acum vorbeste tare despre ghicitul in palma. Se crede interesanta si cerseste atentia celor din jur. Si eu ii dau atentie. Ma enerveaza.

Iata ca am ajuns in Dristor. Mersi ca m-ati insotit.