Despre prieteni

Am afirmat cândva că am găsit la Zuzu un post care mi-a plăcut. Şi pe care am vrut, încă de atunci, să-l dezvolt într-un post al meu. Până acum am tot amânat dar, în seara asta, chiar am chef să mă arunc singură în arena cu lei…

Pentru mine un prieten adevărat e cel la care ştiu că pot apela oricând, la orice oră din zi sau din noapte. Un om pe care mă pot baza. Un om care ar sta să asculte tot ce am să-i spun, fără să se plictisească. Un om care să mă accepte aşa cum sunt, cu bune sau cu rele. Un om care să nu profite de mine. Un om care să-mi spună verde-n faţă ce are de spus, un om căruia şi eu să-i pot spune adevărul, fără supărare şi ranchiună. Un om care, idiferent de categoria sa socială şi de mărimea portofelului, să nu mă facă să mă simt inferioară sau superioară. Un om cu capul pe umeri, inteligent şi cu bun simţ… Un om asemănător mie, la suflet…

So, câţi oameni sunt lângă noi? Câţi ne sunt prieteni? Câţi sunt amici şi câţi sunt doar simple cunoştiinţe? Câţi dintre ei ne consideră prieteni? Relaţia asta de prietenie poate fi univalentă? Ce este acela un prieten adevărat?

Întrebări peste întrebări… Întrebări la care fiecare din noi are un răspuns diferit pentru că simţim diferit, trăim diferit…

Am avut mulţi prieteni de-a lungul vieţii… Şi fete şi băieţi. Trebuie să recunosc că fetele au fost întotdeauna cele mai rele… În faţă îmi zâmbeau şi erau lapte şi miere, iar pe la spate îşi ascuţeau cuţitele şi îmi furau prietenii (“as in boyfriends…”). Normal, pe măsură ce am crescut, mi-am ales prietenii cu mai multă grijă, zic eu… Câţi am păstrat dintre toţi, până acum? Unul singur… Culmea, un băiat… Vorbesc rar cu el, uneori mă întreb ce face, dar nu-l sun… Dar, cu toate astea, îl simt aproape de mine şi ştiu că, dacă voi avea vreodată nevoie de ceva, el va fi acolo, gata să mă ajute, gata să mă sprijine…

Am mai cunoscut oameni… La birou, în baruri, la Cip la birou, la concerte… Pe unii i-am plăcut din prima, la fel cum pe alţii i-am antipatizat… Cu unii am ieşit, am fost la concerte, la restaurant, în baruri, în parc… Dar câţi îmi sunt prieteni? Eu îi consider pe toţi prieteni, pentru că nici unul nu m-a lăsat baltă la nevoie… Îi accept aşa cum sunt, cu defectele şi păsăricile lor… Le duc dorul atunci când sunt departe şi aştept fremătând reîntâlnirea… Cu unii vorbesc zilnic, cu alţii mai rar… Într-unii simt câteodată o falsitate… În alţii simt o superioritate care nu e dată neapărat de inteligenţă… În alţii simt o invidie care n-aş putea spune de unde vine… De obicei trec uşor peste accesele astea de personalitate, dar nu fără să mă supăr, în sinea mea, că nu am găsit nişte prieteni mai sinceri…

Şi-acum revin… Cine sunt prietenii, de fapt? Pentru mine sunt oamenii alături de care îţi place să-ţi petreci timpul… Sunt cei cu care poţi vorbi… Sunt cei în care poţi avea încredere… Sunt cei cu care te simţi bine… Sunt cei lângă care te simţi în elementul tău… Sunt cei care îţi seamănă cel mai mult… Sunt cei pentru care te gândeşti cu săptămâni înainte ce să le faci cadou de ziua lor… Sunt cei pe care îi suni de Revelion şi nu le dai SMS-uri… Sunt cei pe care-i suni atunci când te simţi singur… Sunt cei care, cu puţin noroc, nu te vor dezamăgi niciodată şi vor fi mereu alături de tine…

Certified Blues Supporter

Live… Relaxare… Discuţii… Cadouri… Muzică… Frumos… Superb… Sublim… Bere… Şampanie… O descriere în 10 cuvinte, pentru un concert de nota 10… Nu mi-am pus în cap să scriu 10 cuvinte, au ieşit 10 pur şi simplu…
Ei şi da, sunt un “Certified Blues Supporter by AGWeinberger”. Am şi un tricou în sensul acesta… primit cadou…

Am aşteptat cu nerăbdare acest concert pentru că, parcă, prea mult timp trecuse de la ultimul… A fost ceva nou, în primul rând prin lipsa clapelor. Un sound adevărat, curat… Nu spun că înainte, cu clape, suna aiurea… Nu… Doar că acum a fost ceva… nu ştiu cum să spun exact… adevărat, real… autentic, cred că ăsta e cuvântul pe care-l căutam… Sorin Petrilă, Victor Miclăuş, Miki Orban şi, normal, AG Weinberger au făcut, ca de fiecare dată, un show perfect. S-au cântat piese noi şi piese vechi, piese cunoscute sau mai puţin cunoscute… S-a cântat şi la muzicuţă… De fapt, AG a cântat. A fost o atmosferă ca “între prieteni”, cum e, de altfel, la toate concertele lui AG. M-am relaxat, am uitat de tot ce e urât în jurul meu, am lăsat în urmă toate durerile, angoasele şi grijile… M-am eliberat şi acum am putere să plec din nou la drum, cu forţe noi… Un drum care mă va duce săptămâna viitoare, de Mărţişor, la un nou concert… Susţinut tot de AG & The Band, joi, 1 martie, la Preoteasa, la ora 22.00 20.00. Domnii vor lăsa la intrare 35 de lei noi, dar doamnele şi domnişoarele vor avea intrarea liberă. Şi apoi pe 8 martie, în El Comandante… Cei interesaţi pot găsi aici, un program complet al concertelor din toată ţara.