Stare fără ochelari

De vineri îmi tot uit ochelarii acasă… Şi am impresia că din cauza asta văd lumea altfel, mai tulbure… Nu numai la propriu ci şi la figurat. Aşa că m-am hotărât mâine să-mi pun un reminder să nu-i mai uit… M-am săturat de situaţii ciudate, de priviri crucişe, de insinuări… Parcă ochelarii îmi ofereau o protecţie, parcă acţionau ca un fel de scut, ba chiar ca un avantaj… Numai când mă gândesc că doar o persoană cu ochelari te poate privi puţin superior, pe desupra ochelarilor şi cu o sprânceană ridicată…

Poate nu-s de vină ochelarii… Poate de vină sunt eu, care mă agit prea tare… Am vrut să fac ceva special de ziua mea. Aş fi vrut să-mi iau toţi prietenii la concert. Nu i-am putut strânge pe toţi… Aşa că voi sărbători de două ori… Cu unii miercuri, când e ziua mea şi cu alţii vineri, la concert… Poate o fi şi de la stresul ăsta, pentru că, normal, vreau să-mi iasă totul perfect… şi nu vreau să supăr pe nimeni…

Poate o fi şi din cauza întrebării “Unde vei fi poimâine?”. Am revăzut bucăţi din film şi m-am gândit că nimeni nu mişcă un deget, nici măcar eu… Dar eu recunosc şi sunt dispusă să fac ceva… Şi Ani recunoaşte, la fel şi Cronicarul…

Poate o fi din cauză că m-am chinuit aseară să fac un Tiramisu şi nu s-a întărit crema…

Poate o fi din cauză că mama e bolnăvioară?

Poate o fi o tristeţe venită de undeva… Un regret sau o părere de rău… Sau o stare de plictiseală… nu ştiu…

Nici măcar fluturaşii din stomac nu mai dau din aripi cum făceau altădată în apropierea vreunui concert cu A. G. Weinberger… E o stare anormală pentru săptămâna în care îmi sărbătoresc ziua de naştere… Dar, oricum, în nici un caz nu e vreo criză de schimbare de prefix, de adăugare a încă unui an, a unui rid sau alte prostii de genul ăsta… Nu-s genul meu grijile astea…

E o stare fără ochelari, o nelinişte, o grijă…

Dacă mâine, cu ochelarii pe nas, se rezolvă problema, înseamnă că doar eu am fost de vină că am văzut lumea strâmb… Şi vă anunţ, promit!