1989 sau Revoluţia văzută prin ochi de copii

N-am înţeles prea bine ce se întâmplă… De fapt nu ne-a spus nimeni nimic. Ne-au trimis acasă de la şcoală, fără nici o explicaţie, nimic… Copii… Ce să facem acasă… N-ar fi mai bine să dăm o fugă în centru, în „Orăşelul Copiilor”? După o mică ciondăneală („Nu-i bine, au zis să ne ducem acasă” „Hai, că nu se prinde nimeni. Ne dăm şi noi în maşinuţe şi apoi mergem acasă” „Nu, eu nu merg… Mai bine vii la mine!”), am ajuns acasă la Cristina. Nici nu intrăm bine pe uşă că sună telefonul. Maică-sa. „Cică să dăm drumul la televizor!” „Şi să ne uităm la purici?” Cristina deschide televizorul. Paul Şoloc şi Telejurnalul său… „Telejurnal la ora asta?” Măi să fie… Chiar o fi ceva grav… Din tot telejurnalul nu înţelegem mare lucru… Ceva despre Timişoara, ceva despre nişte elemente destabiliyatoare din Bucureşti… Mă hotărăsc să mă îndrept şi eu către casă…

Ajung la bunica mea. „Mamaie dă drumul la televizor! E Telejurnal!” Sună şi mama, spunându-i acelaşi lucru… Bunica, puţin reţinută pentru că încălca astfel o lege nescrisă a doliului (pe 14 noiembrie bunicul meu ne părăsise…), dă în cele din urmă drumul la televizor. Privesc cu ochi mari imaginile ce se derulau pe ecran. Înţeleg în sfârşit că Ceauşescu va ajunge acolo unde bunicul meu îl trimisese de mii de ori… Şi plâng. Pentru că vroiam ca şi bunicul meu să vadă asta. Mă trezesc vorbind „Eu plec la Bucureşti!”. Bunica, normal, nu mă ia în serios. Fratele meu, surprins, derutat, speriat… Vorbeşte la telefon cu mama: „Vrea să plece la Bucureşti!”. Apare şi o verişoară, cam slabă de înger şi uşor impresionabilă care începe să plângă. Ne uităm în continuare la televizor, aşteptăm cu înfrigurare să vedem ce se întâmplă…

Se trage, mor oameni, la televizor văd imagini ce-mi fac pielea găină. Mă întreb de ce vroiam acolo? De ce? Dacă mă împuşcau şi pe mine? Dar oare aş fi ajuns până la Bucureşti? Ce-aş fi făcut dacă ajungeam acolo? Puteam schimba eu ceva? Cine a tras? De ce? Ce mai aveau de apărat? Unde aş fi dormit noaptea? În ce pernă aş mai fi putut eu plânge tăcut şi înfundat?

De 3 ori în viaţă am plâns ore în şir, singură, în camera mea, înfundat, să nu mă audă nimeni, să nu mă aline nimeni… Prima oară, în 1986 când Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni. De ce plângeam? De bucurie dar şi de gelozie… Eram singura din casă care ţinea cu Dinamo… A doua oară am plâns când a murit bunicul meu. Nu cred că a ştiut cineva cât de tare m-a durut, cât de mult am suferit… A treia oară am plâns atunci… la Revoluţie… Înţelesesem că vom fi liberi dar nu înţelegeam ce-i aceea libertate… Înţelesesem că am scăpat de comunişti dar nu înţelegeam ce-i aceea democraţie… Şi-aş fi vrut să fie şi bunicul meu lângă mine… Să-mi explice…

Am promis din momentul în care am ajuns în Bucureşti că, într-un decembrie, am să aprind şi eu o lumânare pentru cei ce-au murit atunci. Nu am făcut-o, încă… Fără să deschid o polemică, dacă a fost sau nu o Revoluţie, dacă au fost terorişti sau nu, dacă a fost sau nu lovitură de stat sau piesă de teatru… vă invit pe toţi cei din Bucureşti, dacă aveţi drum prin centru zilele acestea, să aprindeţi o lumânare pentru cei ce nu au mai avut timp să se bucure de victorie, de democraţie, de intrarea în UE… Şi poate, involuntar, veţi fredona în gând, melodia următoare:

NOPŢI

A fost ora 23
- buletin de ştiri – Bucureşti

Începută la Timişoara, printr-o demonstraţie paşnică, reprimată brutal de autorităţi prin forţele de securitate, Revoluţia românilor s-a întins rapid în întreaga ţară. Armata a trecut de partea populaţiei. Pe străzile din Timişoara, Sibiu, Braşov, Bucureşti şi alte oraşe, numărul tinerilor morţi şi răniţi în lupta pentru libertate continuă să crească

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni

Nopţi lungi şi triste
Acasă mă gândesc
Şi pe voi acolo vă zăresc
Sunt nopţi pline de groază pentru mine, în război
Sunt nopţi de basm acolo la voi
Şi Doamne, pentru ce o viaţă de coşmar
Şi pentru cine se moare în zadar
Sunt nopţi pline de groază
Când teama mi-e să simt
Sunt nopţi de basm de care nu mai ştiu

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni

De ce nu încetaţi acest cumplit război
De ce va gândiţi numai la voi
Şi nici nu vă pasă de mama care-şi plânge
Copilul său ucis ce zace-n bălţi de sânge
Şi nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt
De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni

Bucureşti: Revoluţia românilor a învins. După 25 de ani de teroare, dictatura Ceauşescu a fost răsturnată. România a redevenit liberă.

… să vezi ce-a mai rămas din oameni…

(Muzică/text: Valeriu Sterian şi Carmen Marin, Valeriu Sterian – voce, chitară şi un grup de muzicieni norvegieni)

Tu cum ai văzut Revoluţia din 1989?

capsulaTimpului