Copil, copilărie

Aş vrea să fiu, din nou, copil… Să mă găsească, din nou, tata cu lanterna sub pătură, citind Robin Hood… Să mă imaginez, din nou, în şa cu Ivanhoe, să plâng, din nou, din cauza lui Winnetou… Să-mi imaginez, din nou, tot felul de castele şi prinţese… Să fiu, din nou, când Albă ca Zăpada, când Cenuşăreasa… Să urmăresc, din nou, lupta lui Spartacus… Să pot să mă cuibăresc, din nou, în braţele mamei pentru că mi-e frig sau pentru că mi-e frică… Să pot să plâng, din nou, pentru că am făcut buba… Să devorez, din nou, zeci de volume de “Poveşti nemuritoare” şi cărţile lui Jules Verne… Să-nvăţ, din nou, poeziile copilăriei… şi să joc, din nou, jocurile pe care, acum, parcă le-am uitat… Să fiu, din nou, copil, să privesc totul în jur curioasă, să încerc să pătrund în mintea oamenilor mari… Să fiu, din nou, alături de toţi cei care au fost lângă mine… Să joc, din nou, fotbal, pe câmp, cu frăţiorul meu, să ne batem, din nou, din cine ştie ce cauză… Să merg, din nou, cu tata la tenis (poate am norocul să mă înveţe să joc, a doua oară…), la munte, să salvez, din nou, berze şchioape… Să-mi privesc, din nou, teneşii decupaţi … Să-mi petrec, din nou, vacanţa la Bucureşti şi să mă minunez, din nou, de iepurele găsit în buricul Capitalei… Să ascult iar ABBA, BoneyM, Frank Sinatra, Edith Piaf… împreună cu bunicul meu… Să iau parte, din nou, la micile conspiraţii ale celor mari, care încercau să împrumute unii de la alţii casete cu Cenaclul Flacăra… Să mă minunez, din nou, de HBO-ul meu propriu şi personal (video, adică…). Să mă “îndrăgostesc” (sau poate nu… ), din nou, de Chuck Norris şi Patrick Swayze… Să-mi fac, din nou, probleme dacă mă iubeşte sau nu… Să scriu, din nou, poezii, cu aceeaşi poftă, cu aceeaşi nostalgie, cu aceeaşi inspiraţie… Să fumez iar în curtea liceului… Să chiulesc, din nou… Să merg, din nou, la concertele în care Compact era… Compact C, iar Holograf nu ştia ce-i aceea muzică comercială… Poate să mai fac aceleaşi greşeli sau poate nu… Să cresc, din nou, şi, poate, să mai schimb câte ceva… Sau poate nu…

Gândăcelul

De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu ştii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strangi aşa de rău?
Copil ca tine sunt şi eu,
Şi-mi place să mă joc şi mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!
De ce să vrei să mă omori?
Că am şi eu părinţi ca tine,
Şi-ar plânge mama după mine,
Şi-ar plânge bietele surori,
Şi-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndura-te de ei, copile,
Şi lasă-mă, că nu mai pot!…

Aşa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Şi l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!
A încercat să-l mai învie
Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în ţărnă frânt
Şi-nţepenit pentru vecie!…

Scârbit de fapta ta cea rea
Degeaba plângi, acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum şi zi-le
Părinţilor isprava ta.
Şi zi-le că de-acum ai vrea
Să ocroteşti cu bunătate,
În cale-ţi, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnătate
Şi-oricât de mica ar fi ea!

(Elena FARAGO, 1878 – 1954)